Lecție demonstrativă ISTORIE

 

Tema 8. România în sec. XX  

  • Lecția 8.6 România în cadrul relaţiilor internaţionale (1918-1939)

 

La sfârşitul Primului Război Mondial, Conferinţa de Pace de la Paris şi-a asumat răspunderea de a organiza pe noi baze pacea atât de greu obţinută. Principalele puteri învingătoare, Anglia, Franţa, SUA, Japonia şi Italia s-au arătat de acord cu propunerile preşedintelui W. Wilson, Cele 14 puncte (1918). Astfel lua naştere Societatea Naţiunilor, iar pe ruinele imperiului Austro-Ungar s-au format state naţionale.

Politica externă a României în perioada interbelică a avut drept obiectiv principal recunoaşterea de către Marile Puteri şi comunitatea internaţională a unităţii naţionale româneşti, apărarea neştirbită a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii sale.

Primul obiectiv a fost atins în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (18 ian. 1919 – 21 ian. 1920), însă celelalte şi-au găsit treptat soluţionarea prin aderarea României la alianţe bi- şi multilaterale alcătuite din ţări care duceau o susţinută activitate politică antirevizionistă şi de apărare fermă a hotărârilor luate la Paris.

La începutul secolului al XX-lea, România avea ca vecini Imperiul Rus la E. şi Imperiul Austro-Ungar în V., iar în S. Regatul Bulgariei. Cu toate trei statele, România avea  probleme. Avea de recuperat de la Imperiul Rus Basarabia, iar de la Imperiul Austro-Ungar, Bucovina şi Transilvania. Cu Bulgaria relaţiile s-au încordat după pacea din 1913, de la Bucureşti. După Conferinţa de Pace de la Paris, România avea mai mulţi vecini: Ungaria în V., în S-V Serbia, la S. Bulgaria, în E. Rusia sovietică şi în N. Polonia şi Cehoslovacia. Existau, în mod evident, atât avantaje, cât şi dezavantaje. State precum Cehoslovacia şi Polonia, Iugoslavia şi România duceau o politică comună antirevizionistă, pe când Rusia Sovietică, Bulgaria şi Ungaria duceau o politică de revizuire a tratatelor de pace şi de refacerea vechilor structuri politico-statale.

În Rusia Sovietică, Consiliul Comisarilor Poporului a luat decizia de a rupe relaţiile diplomatice cu România, la 13/26 ian. 1918, motivând că armata română a pătruns în Basarabia pentru a influenţa în mod decisiv Sfatul Ţării de la Chişinău, în vederea unirii cu România. Cu acest prilej s-a afirmat că tezaurul României care se afla depozitat în Rusia nu va fi returnat oligarhiei române. Bolşevicii îşi asumau răspunderea conservării tezaurului şi a-l înapoia poporului român.

Problema unirii Basarabiei cu România şi aceea a tezaurului aveau să ducă la puternice tensiuni între cele două state. Totodată, regimul comunist de la Moscova nu a recunoscut niciodată şi sub nici o formă drepturile legitime ale României asupra Basarabiei. Delegaţia sovietică, la negocierile de la Riga din ianuarie 1932, a afirmat răspicat că din tratatul de neagresiune cu România vor lipsi o serie de precizări diplomatice: integritatea teritorială, inviolabilitatea frontierelor, suveranitatea naţională.

Relaţia cu Ungaria a fost la fel de tensionată. Aceasta a refuzat încă de la început să accepte hotărârile Conferinţei de Pace. În Ungaria se va constitui la 21 martie 1919 Republica Sovietică a Sfaturilor de la Budapesta, în frunte cu Bela Kun. Acesta a dispus imediat declanşarea operaţiunilor militare împotriva României şi Slovaciei, în vederea recuperării teritoriilor pierdute.

După lupte grele, armata română ajungea la Tisa şi, împreună cu trupele slovace, făceau imposibilă o joncţiune maghiaro-sovietică. Deşi Conferinţa de Pace de la Paris reglementase frontiera dintre România şi Ungaria, în iunie 1919. Un nou atac al armatei maghiare a fost declanşat în iulie 1919 asupra României. Contraofensiva română declanşată imediat a dus la respingerea trupelor maghiare şi se încheie cu ocuparea Budapestei la 4 august 1919. Armata română se va retrage din Ungaria începând cu luna noiembrie 1919.

Politica externă a României în deceniul al III-lea al sec. al XX-lea a fost marcată de descurajarea tendinţei de revizuire a tratatelor semnate la Paris, a ţărilor învinse. În acest sens este cunoscut proiectul Confederaţiei danubiene lansat de Ungaria, care avea în vedere refacerea monarhiei Austro-Ungare sub împăratul Carol de Habsburg.

România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, care erau direct vizate, aveau să răspundă imediat şi ferm. Cel care a intuit pericolul a fost ministrul român de externe Take Ionescu. El va face o vizită diplomatică la Paris, Londra şi apoi la Varşovia, pentru a atrage atenţia că o alianţă în cinci ar fi o barieră în calea Germaniei, cât şi a unei eventuale înţelegeri a acesteia cu Rusia sovietică. În august 1920 se ajunsese la o înţelegere de principii între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, dar era deschisă şi pentru Grecia şi Polonia.

Ecoul favorabil din partea franceză şi cea engleză avea să ducă la contracararea Confederaţiei danubiene, asigurând succesul statelor care se opuneau practicii politice de revizuire a tratatelor.

a) Mica Înţelegere (Mica Antantă) se va constitui între aprilie şi iunie 1921, când s-au semnat convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi româno-iugoslavă. La Praga, în septembrie 1921 se va semna un act asemănător între Cehoslovacia şi Polonia. Totodată, România semna un tratat de alianţă cu Polonia, la 3 martie 1921.

b) Relaţiile cu Rusia Sovietică

Relaţiile politico-diplomatice cu URSS-ul au fost de-a lungul timpului tensionate, pentru că Rusia sovietică prin filiala Cominternului, Partidul Comunist, a căutat prin diferite metode destabilizarea politică şi socială a României.

Încă de la început, guvernul României de după 1919 a declarat oficial că nu va ataca Rusia sovietică, pentru că unirea Basarabiei cu România a rezolvat, pe baza principiului autodeterminării, orice fel de litigiu. Nu la fel a fost atitudinea Rusiei sovietice faţă de România. De la arestarea ministrului plenipotenţiar al României la Petrograd, din ordinul lui V.I. Lenin în 1918, la declaraţiile cu adevărat belicoase la adresa statului naţional român.

Recunoaşterea URSS-ului în 1924 de către Marile Puteri occidentale şi de SUA a reprezentat o invitaţie adresată, indirect, României de a relua discuţiile politico-diplomatice despre relaţiile bilaterale. La începutul anului 1924, tensiunile dintre cele două ţări atinseseră cote maxime, ceea ce l-a determinat pe Ion I.C. Brătianu să întreprindă o vizită în Basarabia, pentru că urmau în lunile următoare negocieri româno-sovietice la Viena.

Tratativele româno-sovietice s-au deschis la Viena la 25 martie 1924. Delegaţia română a condiţionat reluarea relaţiilor diplomatice de recunoaşterea frontierei de răsărit. Şeful delegaţiei sovietice a afirmat că pe temeiul principiului la autodeterminarea popoarelor, a propus un plebiscit în Basarabia. Era o coincidenţă destul de mare între punctul de vedere al guvernului sovietic şi cel al Cominternului, din acest motiv propunerile URSS-ului au fost respinse. Ele puneau în discuţie tratatele de pace de la Paris.

În luna august 1924, din iniţiativa Cominternului, planul de declanşare a acţiunilor revoluţionare în România avea drept ţintă Basarabia. S. Basarabiei şi regiunea  Tatar-Bunar au reprezentat centrele revoluţionare din zilele de 12-17 august 1924, şi s-au soldat cu confruntări sângeroase între armata română şi forţe revoluţionare NKVD infiltrate din URSS.

După eşecul sovietic din august 1924, URSS a decis constituirea la 12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti, în stânga Nistrului, aflată sub autoritatea Ucrainei. În acest context, Parlamentul României, constatând încălcarea articolului 1 al Constituţiei, a hotărât scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din România.

În ceea ce priveşte consolidarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, un capitol cu totul deosebit îl reprezintă semnarea tratatelor din cursul anului 1926, cu statele care erau interesate de garantarea echilibrului politic din Europa de S-E. România şi Polonia reînnoiau vechiul tratat politic din 1921. Ele se angajau să-şi acorde ajutor reciproc contra oricărei agresiuni neprovocate şi să nu admită în niciun fel schimbări de frontieră.

Tot în 1926, România va semna cu Franţa Tratatul de amiciţie, prin care i se garanta ţării noastre sprijinul în cazul unei noi conflagraţii generale. La 16 septembrie 1926 era semnat la Roma Pactul de amiciţie şi colaborare cordială româno-italian. România şi Italia îşi declarau că erau gata să se ajute în cazul în care securitatea uneia dintre ele va fi fost pusă în pericol. În 1934, Mussolini, din raţiuni politice – apropierea de Germania –, va denunţa în mod unilateral pactul.

c) Politica securităţii colective

Participarea României la Conferinţa internaţională pentru dezarmare iniţiată de Societatea Naţiunilor (1932-1935) s-a încheiat cu un singur rezultat concret: semnarea la Londra, în zilele de 3-5 iulie 1933, a cunoscutelor convenţii pentru definirea agresiunii şi a agresorului. Textul documentelor fusese elaborat de ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu.

În contextul înrăutăţirii climatului politic internaţional începând cu anul 1933, ministrul de externe al României, împreună cu reprezentanţii statelor balcanice, a susţinut o puternică activitate pentru extinderea frontului antirevizionist.

Nicolae Titulescu, în lunile octombrie-noiembrie, va vizita pe rând Belgradul, Sofia, Ankara şi Atena. Rezultatele acestor negocieri vor fi cuprinse într-o lungă serie de tratate, care se vor finaliza cu Pactul Înţelegerii Balcanice. El a fost conceput ca o înţelegere în cinci, actul final al Înţelegerii Balcanice fiind redactat la 2-4 februarie 1934 la Belgrad şi semnat la 9 februarie 1934 la Atena, de miniştrii de externe ai României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Pactul Înţelegerii Balcanice prevedea obligaţia fiecărei părţi de a nu întreprinde nimic fără a se fi consultat cu ceilalţi membri ai pactului.

Se completa sistemul de alianţe al Micii Înţelegeri cu Înţelegerea Balcanică și se punea o stavilă împotriva politicii agresive a statelor revizioniste.

Sesiunea Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri, de la Belgrad, a luat în discuţie în ianuarie 1934 reluarea raporturilor diplomatice cu URSS-ul în momentul când condiţiile necesare vor fi îndeplinite. În mai 1934, Nicolae Titulescu şi ministrul de externe al URSS-ului, Maxim Litvinov, vor definitiva acordul de principiu asupra restabilirii relaţiilor reciproce. La 9 iunie 1934, după un schimb de note diplomatice, se ajungea la un consens, cele două guverne îşi garantau reciproc respectul suveranităţii şi se asigurau mutual de a se abţine de la orice amestec în treburile interne ale celuilalt. Ca urmare a acestui agreement diplomatic, se făcea un schimb de miniştrii plenipotenţiari la Bucureşti şi Moscova. Însă deschiderea de ambasade nu a avut efectul dorit de România, acela de a fi garantată oficial integritatea teritorială, poziţia Moscovei rămânând în continuare aceeaşi. Poziţia URSS-ului, rămânând aceeaşi, ca în 1932, era imposibil să se recunoască dreptul României asupra Basarabiei, mai ales ţinând cont de faptul că Iosif Visarionovici Stalin şi diplomaţia sa nu ţineau cont, în raporturile cu statele mici, de dreptul internaţional şi de tratatele politico-juridice.

Totuşi, România, începând cu 1935, a continuat să negocieze cu URSS-ul un pact de neagresiune, ajungându-se în iulie 1936, la Montreux, să fie semnat un protocol în acest sens. Speranţele României au fost spulberate după ce Maxim Litvinov a fost înlocuit de la ministerul de externe cu Viaceslav Molotov. Era foarte evident că Stalin nu dorea un asemenea tratat, pentru că situaţia geopolitică îi era favorabilă, şi oricum România nu reprezenta o mare putere militară. Se mersese prea departe.

d) România în relaţiile internaţionale (1936-1939)

Primele semne privind punerea în discuţie a stabilităţii Europei de după 1919 au apărut odată ce Germania, condusă de Adolf Hitler, avea să reintroducă serviciul militar obligatoriu şi să iasă din Societatea Naţiunilor. În martie 1936, Germania va ocupa regiunea demilitarizată Rhenania, iar la 12 martie 1938, Austria va fi anexată, în ciuda prevederilor Tratatului de pace de la Paris. Anglia şi Franţa, garantele tratatului, nu au avut o reacţie fermă, considerând că în felul acesta Hitler se va opri. Au urmat apoi criza sudetă provocată de Germania, care cerea regiunea de S. a Cehiei locuită, în majoritate, de germani. La 29-30 septembrie, reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Germaniei s-au întrunit la Munchen pentru a discuta această problemă, fără participarea Cehoslovaciei. S-a hotărât cedarea S. Cehiei către Germania, ceea ce reprezenta apogeul politicii de conciliatorism duse de către Franţa şi Anglia.

La 18 octombrie 1938, Guvernul României se opunea cedării Ucrainei subcarpatice la Ungaria şi respingea ferm oferta Poloniei de a prelua o parte din teritoriul acesteia.

Situaţia internaţională devenea tot mai îngrijorătoare pentru România. Mica Înţelegere era pusă în pericol de atitudinea Franţei şi Angliei, ceea ce încuraja statele revizioniste ca Ungaria, Bulgaria şi URSS-ul să schimbe harta politică a S-E Europei. Printre statele vizate era şi România.

În acest context politic destul de grav, regele Carol al II-lea va face, în luna noiembrie 1938, o vizită oficială la Londra şi Paris, pentru a discuta cu oficialităţile engleze şi franceze dacă sunt motive de îngrijorare pentru România. La revenirea în ţară, Carol al II-lea va face o vizită particulară în Germania, unde se va întâlni şi cu Adolf Hitler. Hitler i-a cerut lui Carol al II-lea să renunţe la garanţiile anglo-franceze, să se orienteze spre o alianţă cu Germania şi să-i aducă pe legionari la putere. Temându-se de puternicul impact al Germaniei în sprijinirea Gărzii de Fier, Carol al II-lea va da ordin în noaptea de 29-30 noiembrie 1938 să fie împuşcaţi liderii legionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu.

Replica Germaniei nu s-a lăsat aşteptată, fiind retras ministrul plenipotenţiar de la Bucureşti. Relaţiile dintre România şi Germania se vor relua abia la începutul lunii februarie 1939, motiv pentru care guvernul român demara tratativele economice. România spera ca în schimbul unor avantaje economice oferite Germaniei (grâu, petrol), să i se garanteze frontierele sale sau un angajament de respectare a statu-quo-ului  teritorial. La 23 martie se va semna Tratatul asupra promovării raporturilor economice.

În toată această perioadă, criza cehoslovacă îşi găsea sfârşitul. La 15 martie 1939, trupele germane ocupau Cehia, iar Slovacia îşi proclama independenţa sub autoritatea Germaniei. Trupele maghiare ocupau Ucraina subcarpatică.

Anglia şi Franţa, garantele Tratatelor de pace din 1919, au o reacţie palidă, prin declaraţia din 13 aprilie 1939, dând asigurări României şi Greciei că dacă va fi întreprinsă vreo acţiune care ar pune în pericol independenţa lor, „cele două se angajează să le dea de îndată asistenţa care le stă în putere”.

Cu ocuparea Cehiei, în martie 1939, Mica Înţelegere nu mai putea exista, ceea ce însemna că puterile revizioniste, cu sprijinul tacit al Angliei şi Franţei, puteau să meargă mai departe.

 

Test de evaluare

1. România a dus o politică externă antirevizionistă iniţiind la începutul anilor ’20 o importantă alianţă regională:
  1.  
  2.  
  3.  
  4.  

2. Mica Înţelegere era compusă din următoarele state:
  1.  
  2.  
  3.  
  4.  

3. Care este anul în care s-a realizat Antanta Balcanică?
  1.  
  2.  
  3.  
  4.  

Adaugă în coș